|
Biografie Aulus Persius Flaccus
Viata lui Aulus Persius Flaccus ne este relativ bine cunoscuta, datorita lui Valerius Probus, care a alcatuit o biografie a acestui poet. Persius s-a nascut la 4 decembrie 34 d.C, in vechiul oras etrusc Volaterrae, intr-o importanta si instarita familie de cavaleri, care avea legaturi de rudenie si de prietenie cu marile familii romane, indeosebi cu cea a Arriei, sotia celebrului senator stoic Paetus Thrasea. Ramas orfan de tata la varsta de sase ani, Persius a fost adus la Roma, cand avea doisprezece ani. in Capitala, Persius si-a facut studiile in preajma unor profesori celebri, printre care se numarau Remmius Palaemon si Annaeus Cornutus. El a frecventat pana la moarte cenaclul lui Cornutus, dar a aderat si la cercul cultural-politic al lui Thrasea. S-a imprietenit cu Caesius Bassus si Lucan, insa a manifestat rezerve fata de Seneca. Dupa o foarte scurta tinerete, traita sobru, in congruenta cu cele mai austere norme stoice, s-a stins din viata la 24 noiembrie 62 d.C, rapus de o maladie gastro-intestinala.
Opera lui Persius
In momentul mortii, Persius nu publicase nimic, desi scrisese inca din copilarie. Cornutus si Caesius Bassus, dupa ce au eliminat lucrari mai putin importante, ca o tragedie praetexta, un panegiric al primei Arria, soacra lui Thrasea, si o naratie de calatorie, au remaniat si publicat, sub domnia lui Nero, sase satire si paisprezece choliambi, care ni s-au pastrat.
Ca si alti satiristi, Persius a conferit satirei intai un caracter programatic, adica eminamente literar. Discursul poetului asuma tiparul unui dialog desfasurat intre autor si un interlocutor imaginar, un obiector, care atrage atentia ca nimeni nu-l va citi pe Persius. Mai violent decat in celelalte satire, Persius riposteaza persifland mania versificarii, in general educatia si gustul literar al epocii. in numele vechii austeritati romane, Persius reproba stilul savant si inflorat. Choliambii implicau, de asemenea, polemica literara si militau pentru arta viguroasa a lui Persius.
Celelalte satire supun deriziunii anumite defecte umane si dezvolta o severa predicatie morala. Astfel, satira a doua imbraca tiparul unei epistule trimise lui Macrinus, prieten al poetului, reputat pentru onestitatea si puritatea lui. Persius reproba ipocrizia, superstitiile, falsa credinta a celor ce solicita zeilor implinirea unor dorinte marsave. S-a sustinut, de altfel, ca Persius ar fi scris satira a doua inainte de a fi redactat prima sa satira. Satira a treia incorporeaza un dialog imaginar intre doua personaje, greu de determinat. Este vorba oare de o discutie intre doi elevi, un profesor si discipolul sau, Persius insusi, in postura de pedagog stoic, si un prieten al lui cam lenes? Oricum, unul dintre personaje il mustra pe celalalt pentru ca nu studiaza. Mai ales, Persius pledeaza pentru insusirea filosofiei si combaterea pasiunilor. Satira a patra cuprinde un dialog fictiv intre Socrate si Alcibiade. Socrate reproseaza lui Alcibiade ca se ocupa de problemele Cetatii, fara a avea maturitatea indispensabila. Poetul pledeaza pentru principiul socratic, „cunoaste-te pe tine insuti". De altfel se pare ca in secolul I d.C. Socrate si dialogi socratici erau foarte populari in mediile intelectuale stoice. Satira a cincea include o scrisoare adresata lui Cornutus, ale carui calitati pedagogice sunt vibrant celebrate. insa tema principala a poemului rezida in revelarea teoriei stoice a libertatii. Statutul civil nu conteaza, caci numai libertatea interioara are importanta. Nu lipsesc nici anumite accente de critica literara. Satira a sasea incorporeaza o epistula trimisa lui Caesius Bassus, al carui talent este elogiat. Persius staruie insa asupra problemei utilizarii rationale a averii, a bunurilor materiale. El condamna atat avaritia, cat si risipa. Sfarsitul brusc al acestei satire pare sa ateste ca textul ei n-a fost publicat integral de prietenii lui Persius.
Mesajul
Cea mai importanta contributie a lui Persius rezida in transformarea saturei in satira. Desigur, poetul dispunea de precedente, indeosebi in saturele lui Lucilius. Dar el stabileste definitiv sfera de motive, tematica fundamentala a speciei satirice, care din amalgam de elemente diverse, implicand o conversatie amuzanta intre personaje, devine reprobarea sarcastica si, totodata severa, aproape tragica, a unor defecte morale. Tanarul poet se situeaza departe de bonomia lui Horatiu.
Nu cumva mania lui Persius este livresca, chiar artificiala, inspirata nu din observarea realitatii ambiante, ci de marile teme stoice? Nu este Persius un doctrinar, asa cum s-a sustinut? Fara indoiala, Persius citise mult; cunostea opera lui Crisip, pe care o poseda, si cea a lui Lucilius (PROB., Vita Pers., 7 si 10). El a vehiculat marile teme ale stoicismului, cand a satirizat destabilizarea moravurilor austere, sclavia fata de pasiuni, mai cumplita, dupa parerea poetului, decat cea social-juridica, prostia, nerusinarea, ipocrizia si lipsa de pietate, lacomia, vanitatea. Sau cand a pledat pentru libertatea interioara, pentru autocunoastere si pentru autonomia morala a fiintei omenesti. Totusi, pornind de la optica cercului cultural-politic al lui Thrasea, ca si de la cel al lui Cornutus, mai rar frecventat de el1, Persius realizeaza un „blam al secolului", conuicium saeculi, foarte corosiv, chiar daca asuma mai multe „masti", personae, in functie de subiectele abordate si de felurite proceduri retorice. Observa realitatea ambianta, supune deriziunii, dar si maniei incriminatorii, defectele contemporanilor. Moralizarea se impleteste, in toate satirele, cu reprobarea intensiva, aspra si sincera, intoarsa spre observatia concreta, caci e intemeiata pe experienta personala, indeosebi in satira a patra2. Persius se manifesta ca un militant al stoicismului, insa etica Porticului este demonstrata mai ales pentru a blama pe cei ce nu-i respecta preceptele. Traditia diatribei stoice si implicatiile retoricii au determinat exagerarea reactiei critice a poetului, care are totusi o baza foarte reala, deloc livresca. De altfel Persius satirizeaza nu numai vicii, ci si viciosi.
Persius blameaza libertii insolenti si parveniti (Sat., 5, w. 76-81), arivismul unor omologi ai lui Trimalchio (Sat. 5, w. 134-l36; 177-l79; 180-l88), plebea marunta, sedusa de adulatie si diverse favoruri, precum si orgoliosii aristocrati de vita (Sat, 2, w. 5 si 9-l4; 3, 73-76). El se adreseaza in felu! urmator, cu ironie manioasa si dispret, unui aristocrat, care-si umfla plamanii si se lauda cu arborele lui genealogic: „sau, poate, te socotesti un om de seama,// Ca pe tulpina etrusca esti al o mie-lea vlastar?// Ca porti trabee si, calare, saluti pe-un censor, var primar?// Arunci cu praf in ochii lumii, dar eu naravul ti-l stiu bine;// Sa-ntreci pe Natta-n desfranare stricatule, nu ti-e rusine?" (Sat, 3, w 27-31, trad. de Tudor Mainescu si Alexandru Hodos). Totodata poetul reproba nemilos chiar sacerdotii romani corupti (Sat, 2, w. 68-70). S-ar spune ca Persius nu cruta nici o categorie sociala sau morala. Centurionii, subofiterii armatei romane, sunt „neam de tapi" (Sat, 3, v. 77). Satiristul ii dispretuieste, insa si centurionii vadesc dispret fata de filosofii cu fata paHda si chipul trudit; nu inteleg frumosul, sunt inculti, confunda stoicismul cu epicureismul si se mandresc cu muschii lor, in prezenta filosofiei (Sat, 3, w. 77-87; 5,189-l91). Este relevant faptul ca satira a cihcea se incheie tocmai prin invectivarea sarcastica a centurionilor.
De altminteri, satiristul regreta ca nu poate utiliza invective mai concrete: „daca ar fi ingaduit sa vorbesc", si fas dicere, exclama poetul chiar in primele versuri ale satirei intai (Sat, 1 , v. 8). Desi nu practica in principal satirizarea politica, Persius strecoara in versurile saie cateva accente de blam impotriva lui Nero. Sub impactul rezervei, chiar opozitiei morale, vadite de cercul lui Thrasea fata de regimul neronian, ca si al austeritatii sale inconditionale, organic potrivnice discursului mental a! imparatului si modului de viata preconizat de el, Persius isuma cu prudenta nemultumirea critica fata de personalitatea si guvernarea ultimului iulio Claudian. Reprobarea snobismului monden viza indirect viata inimitabila preconizata de Nero si de adeptii !ui. De altfel Persius implora de la iupiter pedepsirea tiranilor, care si-au abandonat virtutea ASat, 3, w. 35-38). Iar cand Socrite lui Persius indeamna, in satira a patra, pe Alcibiade sa scruteze atent responsabilitatile politice, inainte de a le asuma, Persius are in vedere contemporani ai sai, poate chiar pe Nero. Cateodata aluzia critica la personalitatea imparatului era atat de transparenta, incat Cornutus si Caesius Bassus au trebuit sa modifice textul lui Persius, inainte de publicare (PROB., Vita Pers., 10). Astfei, „regele Midas are urechiuse de magar" a devenit „cine nu are urechiuse de magar?" ASat, 1, v. 121). Totodata recent s-au identificat in acest vers si in cele suOsecvenie aluzii critice Sa Abrasax, zeu solar orfico-pitagorician, pe care i! adora Nero3. Asadar, chiar daca satira lui Persius nu este in principal politica, aceste aluzii releva ca el intelege sa aplice la realitatile contemporane lui marile teme ale predicatiei stoice.
in choliambi, satiristui contesta orice legatura cu poezia elenica traditionala, cea a Parnasului si a Heliconului (ChoL, w. l-6), ca sa se proclame un „pe jumatate taran', semipaganus AChoL, v. 6). Persius semnalizeaza astfel romanitatea profunda a artei sale, relatia cu modelele italice arhaice, „taranesti", repulsia fata de poezia erudita, docta, ca si dorinta sa de a expiora direct realitatea referentiaia a epocii. Persius se pronunta si in alte versuri pentru un discurs poetic energic, apropiat de sermo cotidianus, limbajul cotidian al romanilor si subordonat adresei satirice si moralizatoare (Sat, 5, w. 14-l6). El ii admira pe anumiti scriitori arhaici, ca Lucilius. Unii cercetatori au detectat in satirele lui Persius accente polemice indreptate impotriva lui Propertiu si Ennius, ori chiar impotriva lui Vergiliu, Horatiu si Ovidiu. Oricum, poetul se pronunta impotriva stilului nou, ca si impotriva clasicismului elenizant si barochizant, practicat la curtea imperiala. Abuzul de mitologie, utilizarea eposului si tragediei il contrariaza profund ASat, 1, w. 13-l06). Mai ales Persius detesta callimahismul roman si epigonii acestuia. De asemenea el pare a fi blamat exercitiile artificiale, care erau practicate in scolile retorilor, in pofida propriei sale formatii retorice4.
Desigur corectarea moravurilor constituie etimonul, forta motrice a mesajului emis de Persius. Cu puternica ardoare juvenila poetul se converteste in militant al stoicismului. Totusi doctrina Porticului este conexata reactiei aprige fata de cusururile unor contemporani.
Structura Satirelor
Orientarea spre referent, vocatia de „reportaj" moralizator-satiric al satirelor lui Persius nu exclud configurarea unui univers imaginar, dezvoltarea unui discurs poetic, intemeiat pe o poezie bizara, alambicata, insa de considerabila densitate emotionala. Realitatile si reactia fata de ele se convertesc intr-o imagistica stranie si intr-un limbaj polisemie, apte sa transmita o vibranta traire artistica. Mijloacele alegoriei si metaforismului asigura satirelor lui Persius numeroase dimensiuni poetice.
Persius este cel mai obscur, cel mai ermetic poet latin. Totusi incifrarea discursului sau poetic traduce nazuinta spre o expresivitate aproape dureroasa, spre ceea ce Ezra Pound denumea dansul intelectului printre cuvinte, Jogopoieia". il obsedau pe Persius paradoxurile, iar aspiratia, trudnic schitata, de a ilustra contrastul intre aparenta exterioara si realitatea esentiala conduce la desirante efecte de ruptura. Sfidarea stoica elaborata de Persius se conjuga cu absorbirea moralitatii Porticului intr-un stil si o imagistica insolite, chiar unice, care vor inspira poeti ca Donne, Dryden, Pope. Sau, altfel spus, Persius isi propune sa redea continuturi energice, viguroase si o combustie interioara puternica prin utilizarea unor formule compozitionale si stilistice inedite. Sensibil inraurit de retorica, Persius transforma anumite expuneri ale sale in declamatii versificate pe ton preceptistico-filosofic. Totusi uneori poetul se elibereaza de constrangerile schemelor retorice si se exprima cu o directete stupefianta, ca atunci cand manifesta gratitudine fata de Annaeus Cornutus (Sat, 5, w. 2l-44)5.
Am observat mai sus ca unele satire se prezinta ca epistule fictive, iar altele ca dialoguri purtate cu un interlocutor, mai ales imaginar. insa totdeauna Persius are in vedere o dezbatere, o polemica stridenta, un dialog purtat cu celalalt, cu receptorul situat in postura interlocutorului. El exploateaza in acest scop experienta acumulata de diatriba cinico-stoica si, mai ales, modelul oferit de satura traditionala. S-au stabilit, de altfel, analogii intre pasaje din saturele horatiene si versuri din satirele lui Persius. Iar admiratia fata de Lucilius, cum am vazut, este clamata de Persius insusi. Se ajunge astfel la o macrosintaxa a textului foarte laxa, intentional dezordonata si chiar dezlanata. Abunda exclamatiile si interogatiile retorice, monologurile interioare, apostrofele subite, racursiurile pregnante. Poetul recurge la numeroase intreruperi, la pauze, la divagatii, la schimbari neasteptate de subiect, la tranzitii si rupturi derutante, la „flash"-uri brutale, stupefiante. Ca si la aluzii obscure, la enigme voite, la descriptii si alegorii, la tirade declamatorii. Se reproduc, astfel, miscarile confuze ale unei conversatii disolute. in satira a treia, noi nu intelegem bine cand se termina expunerea conlocutorului „bun", elev sau profesor, iar in satira a cincea se trece brusc de la scrisoarea catre Comutus ASat, 5, w. l-51), la deliberarea pe tema libertatii ASat, 5, w. 73-790). Concretul si abstractul isi schimba dezinvolt locurile, iar concizia si densitatea sunt cautate cu febrilitate. Simtul deosebit al dramei, pe care il atesta poetul, a fost pus in relatie cu tiparele mimului si ale saturei dramatice initiale. Ritmul alert al conversatiei, intercalarea replicilor diverselor personaje sunt foarte relevante. Imagistica este adesea deosebit de plastica si concreta, incat Persius evoca, foarte vizualizant, poetul la moda, strasnic pomadat, in vesmant alb, cu un rubin in deget si rostogolind ochi de muribund in fata auditorului lui. La un nivel mai profund al universului imaginar al lui Persius, se configureaza, totusi, o veritabila unitate artistica6.
Scriitura lui Persius
Polisemia domina cu autoritate scriitura lui Persius. Satiristul jongleaza cu valorile semantice ale cuvintelor, cu unele conotatii surprinzatoare, adesea inedite, cu sinonimia expresiva. Socul si sfidarea sunt cautate si la nivelul scriiturii, microsintaxei discursului. Metaforismul straniu si limbajul sincer si crud, care isi subordoneaza retorica, daca o considera necesara, se impletesc in efortul de a obliga realitatea sa se dezvaluie cu toate infatisarile ei. Acelasi metaforism realizeaza, de fapt, unitatea profunda a satirelor lui Persius. Poetul insusi isi caracterizeaza stilul intr-un vers programatic, unde isi atribuie practicarea vorbirii solemne, ca si capacitatea de a realiza asocierea energica a imaginilor: „urmezi vorbele togei, priceput la impletirea apriga", uerba togae sequeris iunctura callidus acri ASat, 5, vv. 14). Aceste „impletiri" sau asocieri imagistice, eventual metafore, iuncturae, confera culoarea bizara, scrutarea ardenta a posibilitatilor semantice ale limbii, apropierile uluitoare ale anumitor obiecte, imagini si ganduri, in principiu indepartate unele de altele si chiar discordante. Alegoria si metaforele sunt utilizate ca elemente esentiale ale discursului poetic pe care il practica Persius. Jocul acut al imaginilor predomina in satire, insa si in choliambi. Sunt deosebit de insolite metafore ca os populi meruisse, „a-si castiga gura poporului", de fapt popularitatea (Sat, 1, v. 42) sau intus palleat, „sa paleasca inauntru", adica sa arate prin paloare o tulburare sufleteasca (Sat, 3, v. 42). De asemenea s-a subliniat ciudata ingemanare care apare atunci cand poetul declara ca nu s-a adapat la „izvorul martoagei", literalmente „martogesc" sau „cabalin", fonte... caballino (Chol., v. 1). intr-adevar, „izvorul" face aluzie la traditia poetica a inspirarii din sursa Hipocrene, de pe Helicon, la care se adapa poetii. Dar epitetul ce alude la „martoaga" transforma calul inaripat al muzelor, Pegas, care dintr-o lovitura de copita facuse sa tasneasca tocmai sursa Hipocrene, intr-un animal de cea mai proasta calitate, caracterizat printr-un cuvant de obarsie rustica si vulgara7. Poetul nu se teme niciodata de termenii vulgari, cruzi, chiar triviali sau obsceni. Prolifereaza combinatiile de cuvinte, din care se nasc intelesuri noi, diverse metasemene, ca metonimiile si comparatiile, feluritele perifraze. Fara tranzitie si spre a-si incita si soca cititorul, Persius trece de la stilul inalt, de la vorbirea solemna a dreptului si religiei de pilda (Sat, 2, w. 68-70), la exprimarea colocviala, la ceea ce se numea sermo pedester sau cotidianus. De aceea, daca emerg arhaisme, lexicale si gramaticale, intalnim de asemenea nu numai vocabule vulgare, ci si numeroase diminutive. Apar si sensuri noi: excutere primeste ca si la Seneca intelesul de „a examina" sau „a perchezitiona" (Sat, 4, w. 24 si 30). S-a aratat ca Persius trateaza institutiile lingvistice cu o libertate care ii permite caracterizarea lumii cu ajutorul unor chei filosofice.
Sintaxa gramaticala se dovedeste a fi complicata, tensionata, caci o stapaneste nazuinta spre concizie brutala si alambicata, spre cele mai stridente torsiuni, identic se prezinta metrica. Hexametrii, in care sunt scrise satirele, traduc evitarea intentionata a uniformitatii si elegantei. Elev al lui Palaemon si Cornutus, poetul se apropie de practicile stilului nou, dar nu adera deloc la programele neoasianistilor din noua miscare literara. in general, satiricii romani vor refuza optiunile pentru curentele literare ale epocii lor si vor prefera autonomia stilistica. Totusi, scriitura lui Persius comporta numeroase marci ale unui expresionism cateodata barochizant8.
Concluzii si receptarea lui Persius
Consistenta imagisticii, ardenta miscarilor emotionale launtrice, sinceritatea poetului au impresionat totdeauna. Antichitatea si evul mediu l-au pretuit in mod deosebit, iar limbajul abstrus a inceput sa stinghereasca pe cititori mai tarziu, incepand din secolul al XVI-lea. Totusi nu numai poetii englezi, ci si Boileau si Alphonse Daudet s-au inspirat din satirele lui Persius. Editii, traduceri, studii de specialitate au proliferat in diverse tari, in secolele al XlX-lea si al XX-lea.
in tara noastra, Petre Stati a tradus unele pasaje din opera lui Persius, iar Tudor Mainescu si Alexandru Hodos au alcatuit talmacirea integrala a satirelor; n-au lasat la o parte decat choliambii.
Persius este prin urmare un poet autentic, de remarcabila densitate si tensiune emotionala. De altfel el nu a fost intotdeauna dur si a stiut sa ateste uneori bunatate, duiosie, mila, chiar blandete, sau cum spune Jean Bayet „entuziasmul lui, sinceritatea lui militanta il capteaza cu totul pe cititor"9.
|
Texte Recomandate
